Într-un sistem de învățământ subfinanțat, care se apropie de colaps pe zi ce trece și despre care toată lumea se plânge, dar nimeni nu face nimic, care e grija numărul unu începând cu luna martie? Pentru elevii din clasele terminale contează, în perioada asta, poze, cadouri și banchete. Scuze, nu pentru elevi, pentru părinții lor.

Să nu mă înțelegeți greșit, și mie mi se pare normal să ai o amintire la finalul altor patru ani pe care i-ai pierdut într-un sistem educațional pe care în restul zilelor îl critici și nu știi cum să scapi de el. E o zi în care sărbătorești că ai supraviețuit sau te complaci cu faptul că ai intrat în tiparele pe care le aștepta toată lumea, și anume de elev bun la toate, copil de 10, whatever.

Cu ce nu sunt eu de acord e ipocrizia și exagerarea, respectiv „tradițiile” tâmpite pe care le dăm mai departe de ani de zile. Hai să facem ședințe foto cu firme pompoase, zici că am terminat MIT/Harvard/Stanford, nu clasa a IV-a/a VIII-a/a XII-a la școala despre care acum cinci minute ziceam că are WC-ul în curte, încălzire numai pe două etaje sau la care ți-e profesor de informatică cel ce te întreabă pe ce buton trebuie să apese ca să se pornească PC-ul.

Până la urmă, ce vrem să ne amintim cu pozele astea? Cum am ignorat toate problemele acestea timp de 12 ani de zile și ne-am mințit frumos că nu ne afectează? Și, din nou, partea tristă e că nu îi învinovățesc pe copii pentru toate poveștile astea, ci pe părinți.

Dacă tu ca părinte consideri că în poze și cadouri pentru profesori constă finalul de an școlar, you failed. Dar dorința de a ne etala buzunarul câștigă întotdeauna în fața gândirii logice și a moralității.

Și n-o să mă convingi că nu ești un munte de ipocrizie, când în restul anilor și zilelor i-ai înjurat pe unii cum ai știut mai bine, iar acum te-ai trezit că trebuie să le gâdili orgoliul, că habar n-ai cine îi va fi profesor copilului numărul doi (dacă ai), sau dacă în trecerea de la gimnaziu la liceu nu mai rămâne careva dintre profesorii pe care îi bârfești la colțul școlii.

Și nu, nu îi bag pe toți în aceeași oală, pentru că există cadre didactice cărora nici luna de pe cer nu ar fi de ajuns ca să le mulțumești pentru faptul că și-au înțeles meseria și că și-au făcut-o cu atâta drag, iar copilul tău chiar a înțeles ceva și n-a avut nevoie de „sistemul meditațiilor” (alți bani, altă distracție).

Dar de ce să vorbești cu copilul tău și să stabilești să îi dați ceva drăguț și semnificativ acelui profesor, când poți supune la cheltuială o clasă întreagă, indiferent de ce vor sau nu vor restul părinților și elevilor?! E mai ușoară varianta asta, că așa „pune fiecare un leu” și, dacă e cineva care nu pune, numai la copilul respectiv se va uita lumea cu o sprânceană ridicată.

Iar faptul că simțiți că riscați cine știe ce dacă nu contribuiți sau nu faceți cadouri, e fix consecința faptului că așa prost i-ați obișnuit. Lanțul nu se rupe dacă pasați responsabilitatea următoarei generații și dacă vă găsiți scuze să nu fiți voi cei care o faceți.

Pentru cei care simt că am exagerat: